Semnele vocației se văd de la vârste mici

Zilele trecute eram la locul de joaca cu M., fetița mea. Ea interacționa, într-o trambulină, cu un copil de 10 ani și cu un alt copil de vârsta ei. Ii priveam cât de frumos se jucau. La un moment dat, vine mama copilului de 10 ani și intrăm în vorbă. Ii spun că am observat cât de frumos se joacă și că al ei copil și-a luat rolul de profesor în relație cu cei doi mai mici, dându-le mici task-uri, observându-i și provocându-i în continuare să exerseze. Femeia zâmbește și zice că ea a fost profesoară cândva, dar că nu s-a gândit la asta până acum despre copilul ei, deși acesta manifestă destul de des acest comportament, de a fi profesor. Și-mi spune că a mai observat și că tinde să se joace mai degrabă cu cei mici, să facă grupuri cu ei, că nu își dă seama dacă e bine sau nu, căci tinde mai degrabă să nu se joace cu cei de vârsta ei, dacă prin preajmă sunt alții mai mici. Spun eu, oarecum în glumă, “pai, poate e atras să lucreze cu copii mai mici, precum educatorii sau învățătorii”. Ea rămâne surprinsă și zice. “Pai eu când am fost profesoară, am lucrat, de fapt, cu copii mici.” Acum, sigur că lucrurile sunt mai complexe, iar anumite interese tind să fie preluate pentru că copiii tind să imite, dar, cu toate astea, interesele care rămân în timp sunt cele care fac parte și din structura de personalitate a copilului.

Interacțiunea aceasta mi-a confirmat încă odată că semnele carierei sunt vizibile de la vârste mai mici, iar noi nu suntem suficient de prezenți să le vedem. Neobservate, neacceptate sau necultivate de timpuriu, acestea pot duce la pierderea unor trenuri pentru copil. Sigur, uneori și rătăcirile sunt utile în formarea caracterului, mai ales dacă tânărul/(a) nu este pregătit(ă) încă să urmeze acea profesie. Luând în considerare rolul educativ sau de observator al părintelui, ce poate face părintele pentru a nu pierde aceste semne timpurii?

1. Să observe! Ce? Comportamentele, interesele, jocurile, opțiunile cele mai des menționate ale copilului. Ce îi provoacă cel mai des interes?

Se joaca copilul meu mai mult cu “de-a bucătăria”?  Sau alege să deseneze? Sau face puzzle-uri? Sau tinde să observe? Sau să danseze? Sau să citească? Sau să creeze scenarii de dialog pentru păpuși?

Cum e mina lui? Mai degrabă veselă? Introspectivă?

Cum e energia lui? Mai degrabă extrovertă (stă mai mult în relația cu ceilalți) sau introvertă (stă mai mult în propria gândire)? Atenție: introvert nu este timid.

În relație cu ceilalți copii, mai degrabă propune jocuri sau urmează pe alții?

Cum alege să se joace? Doar interacționând cu ceilalți sau propunând un anumit tip de joc?

Acum, sigur, uneori e greu să interpretezi semnele. Dar, în timp, ele tind să se reveleze, mai ales daca intri în dialog cu copilul.

In ceea ce mă privește, când eram mică, sub 8-9 ani, am făcut o listă de comportamente de joacă pe care consideram potrivite celor cu care mă jucam la poartă la mamaia, precum să se dea la o parte din fața mașinii atunci când trece (nu a rezistat mult inițiativa mea lipită pe stâlpul de la poartă, dar era un indicator de interes vocațional. Apoi, a continuat cu lecțiile ocazionale, pe care le dădeam către 2 dintre băieții vecinei, A. si R., pentru materii unde ei nu se descurcau foarte bine. Sau cum doamna învățătoare mă punea în bancă cu C., un coleg care era repetent deja de ceva ani, bănuiesc că tot dintr-un motiv similar, ca sa învețe și el ceva. Dar nu a fost nimeni suficient de prezent (eu, părinții etc.) ca să observe urmele de firimituri, ca în povestea c Hansel și Gretel, adică firul roșu al manifestărilor mele inconștiente sau conștiente.

Am urmat alt traseu vocațional principal, industria de marketing și comunicare, dar chiar și acolo acolo îmi făcea plăcere să îi cresc pe ceilalți, să îi învăț, să îi observ, să îi direcționez. Între timp, creștea în weekenduri celălalt eu vocațional (traininguri, educație, psihologie), spre care m-am orientat total ulterior și care reprezintă forma mea prezentă de manifestare. Ca să pot lua această decizie, a trebuit să mă caut pe mine în avans, să îmi descopăr limitele, punctele forte, aspirațiile și blocajele care mă împiedică să urmez acele aspirații.

Așadar, un al doilea lucru pe care îl poate face un părinte este să:

2. Să ofere contextul pentru ca adolescentul să se caute pe sine, individual sau în grup. Adică să se cunoască pe sine, să vadă și să devină conștient care sunt atuurile, punctele forte, interesele, valorile, credințele etc. Astfel, îi va fi mai ușor să facă alegeri potrivite sau conștiente pentru el.

3. Să valideze interesele sau pornirile interioare ale copilului. Desigur, cele sanogene sau cât înțelegem fiecare dintre noi care este pornirea sănătoasă (ex. nu comportamentul adictiv de joc pe calculator).

În cazul copilului de 10 ani de mai sus, acesta inventase un joc în trambulină numit “caca-bum” în care ceilalți 2 copii de 4 ani se trânteau cu fundul de trambulină și chicoteau maxim de bucurie. Mama îl dojeni cam așa “chiar trebuia să găsești un astfel de nume”, încercând o oarecare invalidare a acțiunii copilului, fără să își dea seama. Dar ce mai conta, grupul țintă era foarte fericit cu denumirea și întelegea foarte clar menirea exercițiului – să se dea cu fundul de trambulină cât mai tare.

E talentat, dar din talentul ăsta nu se câștigă bani… Uneori vorbesc cu părinții elevilor consiliați și imi spun de anumite interese de-ale tinerilor, după care spun “dar nu se câștigă din asta și eu vreau să îi fie bine copilului”. Sigur, e important să ne uitam și la aspectele financiare, dar în lumea interioară a copilului, când copilul aude un astfel de lucru poate bloca acel interes în interiorul său și poate rămâne cu resentimente. Cum mi-a spus, plastic, unul dintre elevi că “părinții mi-au spus să nu mai desenez, că nu câștig bani din desen, și nu am mai desenat, iar acum desenez cel mai prost din familie”, deși interesele vizuale sunt destul de prezente și importante (asociază fotografii pe calculator, face graphic design, creează scenarii video creative, care apoi să fie ulterior editate etc.).

Același lucru l-am auzit recent de la o mamă, care totuși mi-a zis că ține frica asta “că nu se câștigă bani” pentru sine. Totuși, exista posibilitatea, ca frica aceasta să o facă să îl direcționeze spre altceva la un moment dat.

Găsesc foarte des în consilierile individuale invalidările acestea din partea familiei sau societății, pe care tinerii tind să le interiorizeze ca norme. Totuși, unii tineri ajung să le dea voce ulterior, uneori chiar nepotrivit. La ce mă refer este că tinerii tind să se reîntoarcă la interes și să dea o valoare mai mare, doar pentru că a fost interzis anterior și nu pentru că este unul cu adevărat puternic.

4. Să cultive interesele puternice ale copilului. Și să nu considere că e o problemă, dacă adolescentul nu dorește să urmeze toate cursurile la care părintele insistă să meargă. Chiar dacă are puține interese puternice, atunci e suficient să le continue pe acestea. E în regulă să nu îi placă toate lucrurile (ex. dans, tenis, tot felul de sporturi) la care părinții trimit copilul. Sigur, dacă e o chestiune generalizată și nu tinde să finalizeze lucrurile sau se ferește, poate, de expunere publică sau evaluare (Ex. iese din toate sporturile înainte de competiție), atunci e important de lucrat cu aceste tendințe.

Aici aș face 2 precizări:

Uneori, interesele nu indică neapărat direcții de carieră. Cum se întâmplă în cazul multor sporturi urmate pe o mare perioadă de timp, devin predictori ai consecvenței și interesului spre competiție, ca trăsătură de personalitate. Am un coleg care a făcut performanță jucând ping-pong, iar acum face performanță în business. Un alt exemplu este șahul, care arată un interes spre strategie, spre activități cognitive complexe.

Să nu suprasolicite. Din dorința de a experimenta cât mai multe, părintele tinde să aglomereze copilul cu tot felul de activități care nu fac decât să-l golească de energie, căci nu sunt în direcția potrivită. O elevă dintr-un liceu cu care am colaborat învăța de la ora 08:00 dimineața la ora 20:00 seara, 4 zile din 5 (nu cunosc de weekend). Știu că nu erau neapărat alegerile ei și nu părea că debordează de entuziasm. In plus, încă era destul de confuză cu ceea ce își dorea să urmeze în viață, iar activitățile erau urmate din inerție, nu că ar fi fost alese conștient. Niciuna dintre activități nu presupunea relaxare sau măcar sport… Și uneori, părinții se întreabă de ce își iau tinerii an sabatic după liceu (care este un fenomen în creștere și despre care voi scrie separat, căci asta e doar o cauză).

5. Părintele ar trebui să cunoască puțin piața muncii, măcar cât să aibă idee că există și alte joburi în afara de cele cu care interacționează zilnic. Și dacă nu are această capacitate, să lase spațiu copilului pentru experimentare. Lead, follow or get out of the way!

6. Părintele să își urmeze pasiunea și să devină un model pentru copil. Oricum, părintele este un model pentru copil, orice ar face, că e bun sau mai puțin bun. Cel puțin să fie un model care e fericit cu ceea ce face în viață și nu se duce la scârbici.

Aspectul imitației și modelarii este ceva ce noi facem inconștient, chiar și la vârste adulte, conform teoriei învățării sociale a lui Albert Bandura. Faptul că părintele trăiește cu sens profesia sau măcar cu bucurie, și nu merge la scârbici, îl ajută pe copil să aibă un model sănătos de raportare.

Iar acest ultim aspect, de fapt, ar trebui să fie cel dintâi pentru cei aflați în rol de părinți.

Foto: Image by wirestock on Freepik