Armenia/ Triunghiuri vii, mănăstiri și sens

M-a rugat Camelia, nasa mea, de mai mult timp să scriu despre călătoria în Armenia. Și-mi doream să fac asta, dar ceva mă tot împiedica. Zilele trecute am citit un articol din februarie despre o mișcare istorică pentru armeni și anume anunțul de rupere de dependența rusească, iar asta a adus nou sens călătoriei în această mică țară, că prezența noastră a avut poate și alte sensuri.

Drumul către Armenia nu a fost unul ușor, căci România, deși are mănăstiri armene pe teritoriul său și o comunitate reprezentativă de armeni, nu am găsit în acea perioadă zbor direct către aeroportul din Erevan. Așadar, ne-am deplasat în capitala Bulgariei pentru a lua avionul, iar timpul de a ajunge în Armenia a devenit unul considerabil.

Primele impresii despre Armenia au fost munții acoperiți de zăpadă, care se vedeau chiar din avion. Sentimentul promițător din înălțimi s-a strâns în primele interacțiuni din traficul foarte aglomerat al Erevanului și poluarea atât de evidentă. Primele impresii și sentimente m-au dus cu gândul la România acum 20-30 de ani, mai ales în ceea ce privește centrul vechi al Erevanului, care arăta precum centrul vechi al Bucureștiului acum mai mulți ani. O stare de neplăcere și disconfort mă cuprinsese. Parcă ar fi putut să fie mai mult, dar rămăsese într-un trecut.

Totuși, un simbol desenat pe un gard de piatră mi-a atras atenția: un triunghi în care se aflau o cruce și o inimă. Asta mi-a dat de înțeles că sunt mai multe lucruri decât cele care se văd la prima vedere și că e nevoie să am răbdare ca să pătrund mai bine în țesătura țării.

Primele zile le-am petrecut mergând spre mănăstiri. Multe dintre ele erau făcute în piatră în anii 300 după Hristos de către Grigorie Luminătorul sau Iluminătorul, considerat de către armeni întocmai ca apostolii și care a pus bazele creștinismului în Armenia, prima țară ortodoxă. Sau așa am ajuns noi, căci părea că alegem mănăstiri construite doar de el, ca și cum ne-ar fi ghidat să ajungem acolo.

In prima mănăstire în care am mers, Khor Virap, mirosul de tămâie m-a transportat în bisericile de acasă și acesta a fost sentimentul, ca acasă. Ca și cum e o legătură nevăzută între noi și ei. De altfel, există mici diferențe între Biserica Ortodoxă Română și Biserica Apostolică Armeană. Mănăstirea Khor Virap se afla foarte aproape de muntele sfânt al armenilor, Ararat, muntele pe care se spune că a poposit corabia lui Noe. Iar soarele introspectiv într-un peisaj de iarnă, te invita din plin spre interior. Puteai privi Araratul… dar și granița cu Turcia, care stătea ostentativ la mai puțin de câteva sute de metri de mănăstire.

Ararat – muntele Sfânt al armenilor

Mănăstirea Khor Virap

Am oscilat între un sentiment de dezolare, tristețe și sentimente de uimire și bucurie în Armenia. O țară în care oamenii primitori, cu zâmbete pe buze mulți dintre ei, locuiesc în casele de piatră nevopsită, pământie. O țară ale cărei granițe au fost și încă sunt sistematic încălcate.

Am ajuns și la alte mănăstiri, la fel de vechi și construite în piatră. Am văzut cum copiii se închină precum noi la intrarea în biserici, iar la final pun mâna în zona inimii, ca un fel de mulțumire, aplecându-se. Am aprins lumânări așa cum aș fi aprins în țara mea, iar asta mi-a dat un sentiment puternic de normalitate. Puține icoane pe pereți, dar în locurile esențiale, simboluri, precum sămânța vieții, cruci încrustate în piatră, de multe ori câte 3 cruci una lângă cealaltă, dantelate. Și totuși, deși locurile aduceau stare de bine și momente de autoreflecție, mănăstirile erau mai degrabă părăsite. Era un acasă din care lipsea ceva. Lipseau călugării în mănăstiri. E o slujire redusă. Din ce am citit ulterior sunt preoți care slujesc, dar nu stau în mănăstire, și mai sunt si slujitorii care vând lumânările. Nu e freamătul mănăstirilor românești, grecești sau bulgare, cu care sunt obișnuită.

Mergând în orașul lor spiritual, Echimiadzin, am reușit să descoperim în ultimele zile, o serie de biserici, dedicate Maicii Domnului. Acolo am găsit mai mult freamăt și energie. Dar din partea celor care se rugau și care poposeau îndelung în fața icoanelor, mai ales a Maicii Domnului, cu oftat sau cu lacrimi și zâmbete. Înțelegerea și apropierea există în inima oamenilor, cei obișnuiți, cei care trec prin provocări.

Pentru noi, înțelegerea călătoriei a venit spre final, când la ultimele două biserici, printre care și Saint Mariam Astvatsatsin Church din Echimiadzin, am descoperit că Sfânta Maria este strigată Mariam în Armenia. Până la acel moment ne fusese ocultat acest detaliu. De fapt, călătoria nu fusese o chemare a adulților, ci a fetiței noastre, care se numește astfel. De multe ori încercăm să spunem oamenilor că o cheamă Mariam, cu m la final sau că nu o cheamă Miriam, așa cum sunt obișnuiți să audă poate în ortodoxie. Maica Domnului se numea Mariam în limba vorbită atunci de ei, aramaica. Iar Armenia a confirmat alegerea noastră, o confirmare că numele ales e ce trebuie și că, cel puțin, pentru noi, calea este Maica. Dar nu doar mama, ci și femeia, înțeleapta, dreapta, divinul feminin. La Saint Mariam Astvatsatsin Church, ultima icoană era cu Maica Domnului stând în picioare, cu o carte sau o cutie în mână, iar Isus copil era la picioarele ei. O postură pe care nu am mai văzut-o până în prezent în icoanele ortodoxe. O mamă, o femeie dreaptă, fermă, cu o privire pătrunzătoare. Din păcate, nu am reușit să îi fac fotografie, iar mai jos este o altă icoană cu Maica din aceeași biserică.

Biserica Sfanta Mariam Echimidzdin
Călătoria în Armenia a început să aibă și mai mult sens după ce am plecat de acolo. Deși am avut febră în călătorie, iar o zi am stat la pat, întoarcerea a venit cu multe înțelegeri și așezări. Inclusiv cu aceea că orice țară merită și are nevoie să fie văzută, nu doar cele care oferă confort. Așa putem avea o imagine mai completă a lumii.